Psihologie judiciară

… da, e foarte greu, pare-se,  să înţelegi o faptă criminală, judecând-o numai după anumite puncte de vedere, pe baza unei concepţii prestabilite, căci filosofia unei fapte e cu mult mai dificilă decât s-ar crede (Dostoievski, 1960, p. 20-21).

Fenomenul devianţei implică o cauzalitate complexă, care presupune o analiză amănunţită a diferitelor aspecte,  ceea ce determină emiterea unor explicaţii multifactoriale. Amploarea fenomenului variază, atât cantitativ, cât şi calitativ între factorii personali, caracteristici subiectului (nivel de dezvoltare, grad de sănătate mentală) şi cei sociali (contextul facilitator pentru actele infracţionale). Numeroase teorii susţin existenţa unei subculturi delincvenţiale, ceea ce explică creşterea gradului de infracţionalitate într-un anumit areal geografic. Astfel, sistemul de norme şi valori, atitudini şi conduite specifice acestei subculturi contribuie la promovarea şi menţinerea fenomenului delincvenţial. În acest sens, amintim teoria asocierii diferenţiale – conform căreia actul deviant survine în condiţii sociale favorabile: „situaţia adecvată ar rezulta din întâlnirea, asocierea a două elemente diferenţiale: înclinaţia unui individ spre fapte antisociale şi ignoranţa unui alt individ, lucru care poate facilita infracţiunea“.

Formele punitive ale actelor delincvenţiale au drept obiectiv o reorientare valorică a individului în vederea diminuării tendinţelor de recidivă a faptelor, ceea ce ridică, implicit, problema reinserţiei sociale a infractorului. Ca o măsură de siguranţă pentru societate, izolarea şi excluderea infractorilor într-un spaţiu socio-cultural „marginal“ favorizează, într-un grad semnificativ, apariţia şi susţinerea unei subculturi delincvente, prin caracterul relaţiilor (formale şi informale) pe care deţinuţii le stabilesc în cadrul unor grupuri. Mai mult, experienţa comună împărtăţită de aceştia, valorile şi atitudinile infractorului faţă de lumea „de afară“, specificul penitenciarului reprezintă factori importanţi în explicarea acestei subculturi. Penitenciarul reprezintă un mediul socio-cultural care depersonalizează individul. Acesta în plin proces de adaptare la noul mediu dezvoltă idei depreciative despre societatea exterioară şi, chiar, despre sine, ceea ce duce, din nou, la cultura delincvenţială. Dezamăgit şi părăsit de cei dragi, resimţind un acut sentiment de singuratate şi descurajare, deţinutul primar se află în faţa a două alternative: fie se adaptează la noul mediu, fie este izolat şi neajutorat. În mod obişnuit este aleasă prima opţiune, pentru că „este greu să fii singur“ (Florian, 1996), persoana privată de liberate acceptă stilul de gândire, judecăţile şi valorile specifice carcerei, ajungând treptat la o împăcare cu sine şi cu situaţia în care se află. Atitudinea generală a deţinuţilor faţă de evenimentele din jur este cea a unui spectator pasiv, stare care nu implică tensiuni şi neconcordanţe axiologice, ci, mai degrabă, o stare de aşteptare:  „…se aflau aici ucigaşi ocazionali şi ucigaşi de meserie, tâlhari şi şefi de bande tâlhăreşti pungaşi de buzunare şi vagabonzi meşteri în a şterpeli bani picaţi din senin sau de-ale mâncării. Mai erau şi unii despre care cu greu ţi-ai fi dat seama ce căutau printre ceilalţi, cum de nimeriseră într-un asemenea loc? Şi totuşi fiecare îşi avea povestea lui tulbure şi apăsătoare ca o mahmureală după o beţie grea. Ocnaşii vorbeau foarte puţin de trecutul lor; nu numai că nu le plăcea să şi-l povestească, dar căutau, pare-se, nici să nu se gândească la ce a  fost.(…) ucigaşi atât de veseli şi fără grijă, încât ai fi pus rămăşag că niciodată conştiinţa nu le fusese tulburată de vreun gând de remuşcare. Întâlneai însă, şi chipuri mohorâte, întotdeauna taciturne“ (Dostoievski, 1960, p. 14).

Ca o alternativă a mediului carceral, dar cu efecte mult mai puţin devastatoare asupra personalităţii individului, serviciul de probaţiune reprezintă o metodă cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, un echilibru între consiliere şi asistenţă. Fiind o metodă aplicată doar anumitor categorii de infractori, selectaţi în funcţie de particularităţile de personalitate ale individului, gradul de receptivitate a acestuia, precum şi  tipul de infracţiune comis, are drept scop o reconfigurare a sistemului de valori ale individului, atitudinile şi conduitele faţă de societate, în general, ceea ce micşorează semnificativ riscul de a comite noi fapte penale. În acest mod, individului delincvent este sprijinit şi asistat pe toată durata procesului de reorientare a valorilor şi normelor sale, îi sunt protejate drepturile şi libertăţile civile, ceea ce permite o reinserţie socială a acestuia mult mai validă decât în cazul individului eliberat din penitenciar.

Reinserţia socială a infractorului, privită din perspectiva celor două alternative punitive, dispune de grade variate de reuşită. În timp ce mediul penitenciarelor denaturează sistemul valoric al individului (este o adevărată şcoală pentru noi infracţiuni), probaţiunea prin serviciile de consiliere şi asistare a delincventului asigură acestuia o menţinere a cadrului familiar şi / sau familial, drept suport moral şi afectiv, ceea ce înlătură riscul stigmatizării sociale şi a menţinerii unei oarecare verticalităţi sociale. Mai mult, aflat în momentul de a părăsi penitenciarul, fostul deţinut suferă un nou proces de „readaptare“, de data aceasta la societatea exterioară. Resimţirea unor discrepanţe majore între cele două cadre sociale, îi deschid individului noi căi de recidivă, acesta reîntorcându-se în acel mediu apreciat ca securinzant. În sens opus, beneficiarii programelor de probaţiune reuşesc – prin consiliere de specialitate, sprijin din partea familiei şi a cadrelor competente – să işi menţină locul de muncă, să urmeze cursuri de calificare, perfecţionare profesională. Astfel, prin comparaţie, probaţiunea reprezintă un sistem complex şi bine adaptat la varietatea actelor antisociale, care prin natura serviciilor sale permite o facilă şi validă reintegrare socio-profesională a infractorului.

Problema reinserţiei infractorului, dar mai ales prevenirea recidivei  evidenţiază nevoia imperioasă de schimbare atât a mentalităţii delincventului, cât şi a reprezentanţilor centrali ai sistemelor punitive, cu scopul de a reevalua specificitatea psihicului celui pedepsit, precum şi consecinţele condamnării lor, toate acestea reflectându-se ulterior în calitatea şi gradul de reintegrare socio-profesională.

Comandă aici!