Victimizarea – o abordare medico-legală şi psihologică

Secolul XX a însemnat pentru medicină un progres imens, prin vindecarea unor boli incurabile în trecut, descoperindu-se noi tehnici de investigaţie şi diagnostic, şi noi domenii de cercetare. Cu toate acestea, încă nu s-au găsit răspunsuri la o serie de probleme de ordin clinic (tratamentul cancerului, al maladiei SIDA) sau deontologic, existând în medicina actuală multe interogaţii referitoare la cercetările pe embrioni, transplante, confidenţa în SIDA, dreptul la sinucidere, etc.

Victimologia studiază situaţiile conflictuale dintre indivizi, care se soldează cu punerea uneia dintre părţi în situaţia de suferinţă fizică şi morală şi de injusteţe a actelor de agresiune suportate.

Omul este în acelaşi timp o specie ierarhică şi teritorială, încălcarea unuia dintre aceste tabu-uri determinând o reacţie de agresivitate incipientă. Există numeroase mecanisme de inhibare a agresivităţii, precum şi mecanisme care o redirecţionează - reacţii de transfer - care previn exprimarea unor stări conflictuale de intensitate minoră; în condiţiile în care aceste mecanisme sunt depăşite, agresivitatea verbală, nonverbală sau chiar cea fizică vor răzbate la suprafaţă. Reacţiile de transfer au un rol frecvent benefic, remodelând unele situaţii tensionate în sensul evitării unor conflicte directe, însă, în anumite circumstanţe, determină apariţia unor răbufniri secundare, fie prin potenţarea unor stimuli subliminali, fie prin descărcarea violenţei asupra unor elemente ambientale.

Victimizarea se poate datora fie unor condiţii care determină depăşirea mecanismelor de evitare a apariţiei reacţiilor violente, fie se datorează unor reacţii de transfer prin redirecţionarea agresivităţii, cel agresat fiind în acest din urmă caz doar parte pasivă a actului victimizant, spre deosebire de prima situaţie, în care clasicele caracteristici relaţionale sunt respectate din punct de vedere al etapizării: stabilirea relaţiei victimă - agresor, intervenţia victimei şi replica agresorului şi, în fine, trecerea la act. Situaţiile soldate cu victimizarea indivizilor pot fi clasificate din punct de vedere al modalităţii în care îi afectează pe cei agresionaţi în trei categorii: brutalizări morale (verbale sau nonverbale), abuzul fizic şi cel sexual. Victimizarea poate de asemenea să îmbrace aspecte ce vizează prejudicii economice, însă această latură are mai puţine valenţe medico-legale sau psihologice.

Aspectele medico-legale ale victimizării sunt evidente în cazul în care aceasta îmbracă forma fizică sau cea sexuală, fiind însă mult mai greu de probat atunci când agresiunea este doar morală.

Se disting la ora actuală în cadrul cercetărilor victimologice o victimologie de prim ordin, centrată asupra studierii personalităţii victimei şi o victimologie secundară, care analizează prejudiciile materiale, financiare, sau fizice suferite de victime. Cele două aspecte se referă în egală măsură la dimensiunea medicală şi psihologică de cercetare clinică şi relaţională, aparţinând unor limite de competenţă medicală susţinute de complementarităţile lor interdisciplinare. Medicina legală intervine în special în cercetarea victimologică de ordin secund, în cadrul acesteia având drept obiectiv stabilirea recuperatorie a unor daune.

Specialiştii psihologi şi criminologi au avut mult timp tendinţa de a minimaliza victima pentru a se interesa mai mult de rolul agresorului. Societatea a investit mult pentru tratarea problemei delincvenţei şi foarte puţin pentru repararea daunelor psihologice, materiale sau morale ale victimelor. Uneori victima este chiar suspectată de a fi complice, participant, de a juca rolul victimei într-un scenariu global.

Procesul penal cunoaşte un triunghi de protagonişti: agresorul, victima şi martorul. Agresorul este actorul principal. Victima este frecvent uitată, fiind absentă, neînsemnată, bolnavă sau chiar moartă. Drepturile sale la apărare şi la recuperarea prejudiciului nu sunt întotdeauna foarte clar specificate de legislaţie. Martorul este rareori imparţial, fie conştient, fie nu, favorizând prin superficialitate sau eroare frecvent pe agresor: doi martori care uită două elemente diferite le fac, prin neconcordanţa declaraţiilor, mai puţin credibile; doi martori care evidenţiază, probabil exagerând, pentru a sprijini victima, două elemente diferite, fac, prin acelaşi mecanism, să li se dea mai puţină crezare. Totul va pleda în defavoarea victimei, care, în instanţă ajunge nu o dată, victimă chiar şi a propriilor martori.

Comandă aici!