SINDROMUL AUTISM

Autori: Loredana Vasilica Țimiraș, Monica Mădălina Cochior

Cuvinte cheie: autism, părinte, realitate

„Închipuie-ți că, într-o zi, copilul tău dispare de lângă tine. Cu  mintea, cu sufletul și gândurile. Se topește încet, într-o prăpastie căscată înlăuntrul lui. Închipuie-ți că, într-o dimineață, copilul tău se trezește din somn și  nu  te mai  recunoaște. Că uită toate cuvintele pe care le știa, uită să te privească, uită cum se iubește o mamă. Închipuie-ți... Tu ești acel părinte. Tu ești acel copil!”[1]

Autismul și lumea nonautistă, două plaiuri diferite, doua circumstanțe total străine una față de cealaltă. Termenul de ”autism” a fost  ales de către psihiatrul elvețian Eugen Bleuler (1911), pentru a descrie comportamentul de repliere spre interior al schizofrenicilor, ca urmare a căderilor în ”mrejele” ascultării halucinațiilor auditive, autismul a fost  denumit ”o detașare de realitate, însoțită de predominanța vieții interioare.” [2]

Copilul autist este izolat în gândurile sale proprii, lipsit de posibilitatea de a comunica sau de a se lega sufletește de altcineva, oricine ar fi acesta, copilul autist își crează o lume a lui și se ascunde sub un înveliș ermetic care îl izolează, preferând lumea necuvintelor și singurătatea, preferând o altă realitate.

Conform clasificărilor americane DSM IV și internaționale, autismul este o tulburare care debutează înaintea vârstei de 3 ani, caracterizată prin:

  • deteriorarea calității relațiilor sociale (privitul ochi în ochi, expresia feței, gesturile, pozițiile corpului, incapacitatea de a începe relații cu alte persoane adulte sau copii, incapacitatea de a înțelege emoțiile și sentimentele celorlalți, absența dorinței de a împărtăși bucuria sau necazurile);

  • deteriorări ale comunicării - absența sau întârzierea limbajului vorbit fără moduri de compensare alternative, incapacitatea de a iniția sau susține o conversație, folosirea unui limbaj stereotip și repetitiv;

  • De multe ori, limbajul este absent sau dacă există, nu are rolul de comunicare. Exprimarea este la persoana a II-a sau a III-a atunci când se referă la propria persoană, uneori repetă întrebarea sau cuvinte, fraze auzite anterior. [3]

Cum este să fii părintele unui copil autist? Care sunt fricile, grijile, disperările? Cum ți-a afectat aflarea diagnosticului viața de cuplu, relația cu  familia? Care îți sunt visele? Care îți mai sunt speranțele? Sunt întrebări firești adresate părinților cu copii autiști, întrebări de care majoritatea părinților fug, dar există și acea categorie de părinți care sunt dornici de a împărtăși diferita viață pe care ei o trăiesc.  Acum suntem trecători, pe lângă un parc plin de oameni  normali, nonautiști, dar iată că o mamă încearcă să își potolească copilul autist, acesta face zgomote urâte și mișcări necontrolate, toți o privesc cu  teamă, doar ea știe ce e în sufletul ei,  iar noi rămânem  indiferenți. Privim acea mamă care încearcă să nu vadă că lumea din jur o privește bizar și se ocupă de pruncul ei, încercând să îl liniștească. Care e străinul în această lume? Care e lumea adevărată? Este cu adevărat o altă lume, dar o lume în afara noastră. O lume total diferită, chiar dacă zbuciumată, dar fascinantă și generoasă, plină de mister și de bizar.

Autismul deschide o prăpastie adâncă chiar la începutul drumului, apare o fisură în evoluția normală a copilului și a familiei sale, această fisură se adâncește cu fiecare pas regresiv al copilului și cu fiecare moment de disperare și nesiguranță trăită de familie. Va crește și copilul diagnosticat cu autism alături de ceilalți, dar va fi diferit!

Cum ne putem da seama că copilul nostru suferă de sindromul autist? În primul an de viață nu  există, de obicei, trăsături definitorii clare, dar este necesar ca părinții să fie vigilenți. În primul an de viață semnele sunt precoce, subtile, iar cu trecerea timpului comportamentul său va da de înțeles, iar după, pentru fiecare vârstă există anumite comportamente care definesc autismul.

Este necesar să îl înțelegem pentru a-l putea îndruma corect. Limbajul pe care îl folosește copilul este atât de diferit încât se produce cu ușurință o comunicare greșit înțeleasă, tocmai de aceea este util unui părinte să își cunoască cât mai bine copilul, să îi fie alături, și să îl îndrume cât mai mult spre educație, deoarece IQ-ul copiilor cu autism poate fi la fel ca a unui copil nonautist sau chiar mai mare decât a acestuia, tot ceea ce este important este ca părintele să îi fie alături, să îl integreze în spații cu copii nonautiști.

„Educația școlară a fost de asemenea un factor de contribuție majoră la progresul meu. Părinții mei au fost sfătuiți să mă ducă la o școală specială, întrucât avem un vocabular foarte limitat și un comportament foarte problematic. Ei au acționat împotriva acestui sfat și au fost de părere că nevoile mele școlare ar fi mai degrabă satisfăcute într-un cadru obișnuit. Probabil că cea mai  importantă și mai  bună explicație a faptului că am reușit atât de bine este că niciodată nu s-au inventat scuze pentru  autism!” (Ros Blackburn, persoană cu autism)

Trebuie să vedem autismul copilului mai degrabă ca o abilitate mai specială, decât ca o dizabilitate. Privește, dincolo de limitări, la talentele pe care autismul i le-a oferit. Ei te  pot săruta și îmbrățișa tandru uneori dar, în același timp te resping blând, impunând distanță. Între ei se înțeleg foarte bine și se îngăduie mult. Se acceptă unul pe celălalt „așa cum sunt”. Acceptarea aproapelui „așa cum este el”, dă dovadă de un respect pe care autistul îl poartă pentru aproapele. Au o reverență sufletească unul față de celălalt, pe care noi înșine ar trebui să învățăm de la ei. În lumea noastră, în societatea nonautistă, a oamenilor „normali”, când este vorba despre noi fiecare crede că are dreptate și încearcă să-și convingă aproapele de adevărul pe care doar el îl deține.

Autismul rămâne toată viața alături de părinte și copilul său autist. Îi însoțește în fiecare clipă, le acoperă viitorul cu ceața incertitudinii, le învăluie speranțele într-o umbră împovărătoare de durere și neputință. E greu să îndrumi  un părinte în astfel de momente, e greu să îi „spui ce să facă”, totul vine din interior, iar un om limpede, un om statornic va încerca întotdeauna să facă lucrurile drepte, atât pentru el cât și pentru  copilul său.

Metodele folosite in tratamentul autismului infantil sunt:

  • ABA (Applied Behavioral Analysis) - se bazează pe principiul recompensei și are rezultate foarte bune la copiii cu capacitate mare de imitare.

  • TEACCH (Tratament and Education of Autistic and Related Comunication - Handicapped Children) - program care folosește tehnici și metode variate, de înlocuire a comportamentelor incorecte cu altele corecte.

  • PECS - (Picture Exchange Comunication System) - metoda care folosește pictograme (cartonașe desenate) pentru ca un copil fără limbaj să poată cere ceea ce-și dorește. Utilizarea PECS crește șansele de apariție a limbajului vorbit la copil. [4]

Pentru  noi rămâne o enigmă lumea autistă, pentru ei noi suntem străinii din lumea lor, și  astfel ne continuăm menirea pe pământ. Oare noi unde ne situăm în spectrul „autismului”?

Bibliografie:

  1. Jurnalul Național- ,,Copii speciali într-o lume autistă”, articol publicat pe 26 oct. 2008, București

  2. Bleuler, E. (1911)- „Dementia Praecox oder Gruppe der Schizophrenien”, Leipzig, Germany

  3. Romilă, A. (2003)- ,,Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale” Ediția a IV-a revizuită, București

  4. Babes, V.- ,,Autismul infantil” articol publicat în anul 2009, București

  5. Predescu L. (2011)- „Cu autismul la psiholog”, Editura „FOR YOU”, București

  6. Colette de Bruin (2008)- „Give me 5- Dă-mi o mână de ajutor”, Editura Fides

Comments are closed.