SINDROMUL TOURETTE. SINDROMUL MIȘCĂRILOR INVOLUNTARE A CORPULUI UMAN

Autori: Oana Nicoleta Călin, Mariana Zavate

Cuvinte-cheie: Boala ticurilor, Gilles de la Tourette, Deficit de atenție

Introducere

Încă de la început tulburarea Tourette a fost descrisă ca fiind o afecţiune neurologică ce debutează frecvent în copilărie. Persoana sau copilul cu această tulburare pronunţă diverse sunete sau cuvinte (ticuri vocale) şi prezintă unele mişcări ale corpului (ticuri motorii) pe care el sau ea nu le poate controla.

„Ticurile survin de mai multe ori pe zi (de regulă în accese), aproape în fiecare zi sau interminent, de-a lungul unei perioade de mai mult de 1 an, iar în cursul acestei perioade nu a existat niciodată o perioadă fără ticuri de mai multe de 3 luni consecutive.”[1] La sindromul Tourette ticurile motorii apar între 3 si 8 ani. Ticurile vocale apar la vârsta de 3 ani, dar de regulă încep să se dezvolte pe parcursul anilor după ticurile motorii. În general, ticurile vocale şi motorii ajung la manifestarea cea mai exigentă în jurul vârstei de 12 ani. La majoritatea copiilor, diminua sau chiar dispar spontan la vârsta adolescenţei, putându-se croniciza până la vârsta adultă. Impactul acestei boli au asupra dezvoltării copiilor şi a vieţii profesionale si sociale a persoanelor adulte este variabil.

Unii copii prezintă ticuri uşoare, care au un impact redus asupra vieții lor. Până și ticurile uşoare sau cele care apar rarefiat pot afecta stima de sine a copilului, precum și relaţiile interpersonale cu prietenii sau cu membri familiei. Aceste ticuri severe sau dese pot necesita tratament, care include și tratamentul medicamentos sau consiliere psihologica (psihoterapie).

Ticurile unui copil pot părea minore, pot interfera cu putinţa lui de a studia şi pot să ducă la apariţia sentimentului de stânjeneală. Este important de reținut că: ticurile nu sunt un semnal al ingeniozităţii scăzute, severitatea ticurilor nu este un bun indicator al ingeniozităţi lui/ei de a face față situaţiilor şcolare sau sociale şi al performanţei şcolare si nici un semn de inteligenta redusa; modalitatea copilului de a face faţă ticurilor este diferita de la un individ la altul; pacientul respectiv poate fi protejat prin garantarea unui mediu ambiant prietenos în familie, la şcoală şi în comunitate.

Cauzele sindromului Tourette

Se apreciază că tulburarea Tourette are o structură genetică. Aceasta înseamnă că prezenţa unei anumite gene sau a unei asocieri de anumite gene la o persoană predispune acea persoană la extinderea tulburării. Nu s-a evidenţiat cu exactitate până în prezent gena sau genele responsabile de apariţia tulburării Tourette.

Alți factori care pot creşte posibilitatea de apariţie a ticurilor sau a tulburării Tourette sunt:

  • mama a prezentat greţuri şi vărsături severe în timpul primului trimestru de sarcină;

  • mama a suferit un stres sever în timpul sarcinii

  • în timpul sarcinii, mama a băut multă cafea, a fumat sau a consumat alcool;

  • în timpul naşterii, copilul nu a primit suficient oxigen sau aportul de sânge a fost insuficient;

  • evaluarea copilului efectuată imediat după naştere nu a fost normală (scor Apgar scăzut);

  • greutate mică la naştere şi semne de afectare a creierului sau cutie craniană mare;

  • greutate la naştere mai mică decât la fratele geamăn monozigot.

Terapie

În tratamentul tulburării Tourette se urmărește ajutarea copilului şi a celorlalţi din jur să facă față situațiilor în care sunt puși. Majoritatea cazurilor de tulburare Tourette sunt uşoare şi nu este necesar tratamentul medicamentos. Educarea si informarea părinţilor, a copilului şi a persoanelor care au contact regulat cu copilul (cum ar fi profesorii) este extrem de folositoare. În unele situaţii, poate fi importantă şi consilierea psihologica (psihoterapia). Dacă prezenţa ticurilor alterează semnificativ viaţa copilului, se poate lua în calcul administrarea de medicamente sau terapiile comportamentale. Alegerea celui mai adecvat tratament personalizat pentru tulburarea Tourette poate necesita o perioadă îndelungată de timp, mai ales dacă se grupează și cu alte tulburări sau probleme, cum ar fi tulburarea hiperactivă cu deficit de atenţie (THDA). În cazul în care tulburarea Tourette se asociază cu alte tulburări sau probleme, este important ca părinţii să vorbească cu medicul de familie şi cu copilul pentru a se vedea care dintre stimulii din mediu declanşează de cele mai multe ori simptomatologia. Astfel, simptomele pe care copilul le are la şcoală pot fi diferite faţă de cele pe care le are acasă, pentru că mediul de la şcoală este în mare parte diferit faţă de cel de acasă. Uneori ticurile pot fi reduse cu ajutorul tratamentului aplicat pentru afecţiunile asociate cu tulburarea Tourette.

Rezultate și discuţii

Sindromul Tourette este manifestarea ticurilor convulsive, ticul impulsiv, neuroza convulsivo-mimică, coreea variabilă Brissaud. Exemple clare în privinţa sindromului Tourette sunt clarificate încă din scrierile din Evul Mediu. Prima descriere a afecţiunii sindromului Tourette în literatura medicală îi aparţine clinicianului francez Jean Charcot [2]. În seria de cercetări se evidenţiază un grad ridicat de răspândire a bolii printre populatiile semite – mai ales printre evrei.

Concluzie

Informarea corectă şi clară a persoanelor din anturaj va duce la înţelegere şi suport din partea acestora. Terapiile comportamentale au şi ele rolul lor de a informa cu claritate pacientul şi persoanele din jurul său şi constituie un pas important, care permite adesea ca cei aflaţi în suferinţă să-şi depăşească sentimentele de dezamăgire, de vină, sentimente care vor fi abordate şi de psihoterapeut. Rolul medicilor cu pacienţi este de asemenea important pentru sprijin, iar esenţiale sunt informaţiile acordate familiilor cu privire la şcoală sau programe de asistenţă specifice bolnavilor cu sindromul Tourette. Dragostea si înţelegerea părinţilor precum şi diplomaţia celor din jur sunt esenţiale pentru dezvoltarea psihologică normală a copilului. El trebuie să aibă activităţi care să-l atragă şi care să-l distragă atenţia, să-l ţină ocupat si se recomanda evitarea activităţilor care precipita apariţia sau cresc frecventa ticurilor.

Bibliografie:

[1] Romilă, A. (2003)- ,,Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale” Ediția a IV-a revizuită, București

[2] Teive, H., Chien, H., (2008)- „Charcot's contribution to the study of Tourette's syndrome", Ed. Arq Neuropsiquiatr

Comments are closed.